Feeds:
Articole
Comentarii

Dor…

Mi-e dor de El…un El care nu e cineva anume. Ii spun El pentru ca reprezinta o idee, o dorinta si un drum. Fiecare dorinta pe care ti-o pui atrage dupa ea posibilitatea de a o indeplini si, implicit, un drum pe care sa il parcurgi spre aceea implinire a dorintei.

Am dorinta, stiu ca posibilitatea se va ivi, dar nu vad nicaieri drumul care ma duce Acolo. Mi-e dor sa nu trebuiasca sa mai incerc, sa fie totul natural. Sentimentele sa fie sincere, gandurile libere si frica de a fi dezamagita sa dispara. Vreau acel je ne sais quoi care te face sa te imbeti de dragoste si sa treaca zilele mai lin, mai pline. Vreau sa fiu rasfatata si sa rasfat. Vreau un suflet alaturi de care sa impartasesc bucuria si fericirea. Un suflet alaturi de care sa evoluez si sa cresc, sa rad si sa plang, sa fiu libera si impacata…

Continui seria de posturi din proiectul Pasaje din Viata si va las un citat din Shantaram-o carte ce iti alina sufletul si trezeste imaginatia, scrisa de Gregory David Roberts.

,, Un luptător mujadehin mi-a spus  odată că soarta ne dă tuturor trei învăţători, trei prieteni, trei duşmani şi trei mari iubiri. Dar aceşti doisprezece sunt toţi camuflaţi, astfel că nu poţi ştii sigur care cine e pana nu îi iubeşti, nu-i părăseşti sau nu-i înfrunţi.

Un barman…

Am fost aseara intr-un club bucurestean. Probabil multi il stiti dupa sigla cu Che Guevara. Muzica buna, atmosfera ok dar barmani de tot rahatul, dom’le. Nu era atata lume in cautare de o gluma buna, un dans nebun sau o privire galesa…Rezultat: la ora 2 fara ceva mai erau vreo 20 de oameni in club.

Un barman saritor se apuca se stranga zecile de sticle de bere goale, scrumierele pline ochi si resturile de pe mese. Tacticos, isi facea treaba in timp ce noi dansam. Hotarata sa iau o pauza de tigara observ ca masa era goala. Nu mai era nici un pachet de tigari. Ma duc enervata la barmanul ce tocmai se autoservea cu un alt pachet de tigari de la o alta masa si ii cer sa imi inapoieze pachetul din punga de gunoi. Imi vroiam tigarile atunci si repede. Incepe sa scotoceasca cu o lene si o viteza uluitor de mica…Kent? NU! Asta? Nu vezi dom’le ca asta e gol! Ti am zis ca e singurul pachet mic si patratos! Da sictirit din umeri si cauta cu aceasi incetineala enervanta. Zambeste incurcat si face semne ca nu il gaseste. Il cadorisesc cu o privire incruntata si il informez ca eu imi vreau tigarile inapoi in momentul asta. Si va trebui sa imi dea si pachetele prietenilor mei…Vizibil ofensat, barmanul da din umeri nevinovat si pleaca…Fug dupa el si ii cer tigarile din nou. Aceasi reactie. Ma uit la inaltimea lui medie, la parul slinos si privirea tampa. Il las in pace…Ma gandesc cat de obosit arata si cat de mult si-o dori sa ne caramnaibii toti sa poata pleca acasa. Ma chinui sa ii zambesc si ii spun un ,,multumesc” cu o voce mai dura decat as fi dorit sa sune.

Ma gandesc la A. A lucrat ca barman atatia ani. Oare cate faze infuzate cu o nesimtire carsa nu le-a servit clientiilor. In fond, fiecare se descurca cum poate. Metoda barmanului din El Comandante nu mi s-a parut cea mai stralucita. Ar fi putut sa isi ia oricand bataie pentru fazele astea. Dar macar a plecat acasa…

Pasaje din viata…

Asa cum am promis o sa revin cu o serie de posturi care sa reprezinte inceputul proiectului la care m-am gandit.
Cum tocmai a inceput un nou an m-am gandit sa fac o recenzie a anului 2010 folosindu-ma de pasaje din carti.
Primele pasaje sunt extrase din cartea Eat, Pray, Love de Elizabeth Gilbert. O carte plina de umor, adevaruri spirituale si cautarea cu incapatanare a unei lumi mai bune, mai luminoasa si plina de iubire.

Citatele urmatoare definesc prima parte a anului in care am fost indragostita si am uitat de tot ce e in jurul meu. Vroiam nespus de mult sa imi petrec timpul cu persoana alaturi de care ma vedeam mult timp de acum incolo…Am facut o groaza de nebunii si a fost in unele momente relatia perfecta. Am facut o cerere in casatorie (numai pentru o zi!), am fost copil, prietena, iubita, mama si toate astea la un loc pentru un timp…

But, oh, we had such a great time together during those early months when he was still
my romantic hero and I was still his living dream. It was excitement and compatibility like I’d never imagined. We invented our own language. We went on day trips and road trips. We hiked to the top of things, swam to the bottom of other things, planned the journeys across the world we would take together. We had more fun waiting in line together at the Department of Motor Vehicles than most couples have on their honey-moons. We gave each other the same nickname, so there would be no separation between us. We made goals, vows, promises and dinner together.

Dar cum viata nu e numai lapte si miere perioada de calm si voie buna s-a terminat cam in 6 luni. Evident, nu era vorba de o compatibilitate perfecta sau de love of my life or his life. A fost ce a fost. Cu bune si foarte bune, cu rele si cu si mai rele. Dar oricat te-ai stradui sa te convingi ca cel de langa tine se va schimba, realitatea confirma ca oamenii se schimba arareori in ceea ce isi doresc partenerii lor:

In desperate love, it’s always like this, isn’t it? In desperate love, we always invent the characters of our partners, demanding that they be what we need of them, and then feeling devastated when they refuse to perform the role we created in the first place.

Un alt episoad interesant a fost sa ma apuc sa invat si sa experimentez joaca de-a terapeutul. O joaca care nu se va termina prea curand…

The other notable thing that was happening during that time was the newfound adventure
of spiritual discipline.

My heart skipped a beat and then flat-out tripped over itself and fell on its face. Then my
heart stood up, brushed itself off, took a deep breath and announced: “I want a spiritual teach-
er.” I literally mean that it was my heart who said this, speaking through my mouth. I felt this
weird division in myself, and my mind stepped out of my body for a moment, spun around to
face my heart in astonishment and silently asked, “You DO?”

“Yes,” replied my heart. “I do.”

The Yogis say that Ham-sa is the most natural mantra, the one we are all given by God
before birth. It is the sound of our own breath. Ham on the inhale, sa on the exhale. (Ham, by
the way, is pronounced softly, openly, like hahhhm, not like the meat you put on a sandwich.
And sa rhymes with “Ahhhh . . .”) As long as we live, every time we breathe in or out, we are
repeating this mantra. I am That. I am divine, I am with God, I am an expression of God, I am
not separate, I am not alone, I am not this limited illusion of an individual.

Dar cum lucrurile nu sunt mereu ceea ce par nici statutul meu de invatacel in ale spiritualitatii nu a rezistat mai mult de 4 luni. Dar au fost patru luni pline si un inceput divin. Tot in acest timp mi-am dat seama si de traiectoria pe care o avea fiecare relatie a mea:

I disappear into the person I love. I am the permeable membrane. If I love you, you can have everything. You can have my time, my devotion, my ass, my money, my family, my dog, my dog’s money, my dog’s time—everything. If I love you, I will carry for you all your pain, I will assume for you all your debts (in every definition of the word), I will protect you from your own insecurity, I will project upon you all sorts of good qualities that you have never actually cultivated in yourself and I will buy Christmas presents for your entire family. I will give you the sun and the rain, and if they are not available, I will give you a sun check and a rain check. I will give you all this and more, until I get so exhausted and depleted that the only way I can recover my energy is by becoming infatuated with someone else.

A fost un an plin de incercari si situatii neplacute care se tot repetau, cersind parca colaborarea mea in a le depasi si a merge mai departe. Am continuat cu acelasi pattern care imi e caracteristic: doi pasi inainte, un pas inapoi. Anul asta m-am hotarat sa elimin pasul inapoi,ok, poate o pirueta pentru a-mi aduce aminte din cand in cand de the old things. Imi strang cartile si va las un ultim citat acompaniat de urari de bine pentru 2011:

Virginia Woolf wrote, “Across the broad continent of a woman’s life falls the shadow of a
sword.” On one side of that sword, she said, there lies convention and tradition and order, where “all is correct.” But on the other side of that sword, if you’re crazy enough to cross it and choose a life that does not follow convention, “all is confusion. Nothing follows a regular course.”Her argument was that the crossing of the shadow of that sword may bring a far more interesting existence to a woman, but you can bet it will also be more perilous.

Acesta e un post gasit prin draft-urile de anul trecut, din mai. Nu stiu de ce nu l-am publicat inca. Probabil ii cautam o introducere sau pur si simplu nu simteam asta pe atunci…dar acum ca vine si aceea zi va urez sa va bucurati de urmatorul poem:

„In ziua in care m-am iubit cu adevarat” – poem scris de Charlie Chaplin

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

din nou…

M-am hotarat sa ma apuc serios de scris. Poate fac asta ca sa tin o evidenta a zilelor care trec precum orele sau a lunilor ce trec precum saptamaniile. Sau poate am doar nevoie sa scriu gandurile si povestiile ce imi circula in cutia patrata ce unii o numim minte: ganduri repetitive, ce urmaresc acelasi tipar si ma tin treaza in miez de noapte.
Asa ca m-am decis sa incep un proiect prin care sa tin o evidenta a vietii ce trece asa de repede si totodata sa-mi ascult vocea interioara. Aceea voce ce face pe psihologul de ocazie si scoate din adancurile mintii mele tot felul de sfaturi intelepte si ganduri despre dragoste, oamenii si partea spirituala a lumii.
M-am gandit la mai multe posibilitati de a pune acest lucru in practica, dar doar una a trecut testul pretentiilor mele.
Asa ca o sa scriu in fiecare saptamana…(ok, ok…sper sa scriu in fiecare saptamana) pentru ca am decis ca anul acesta sa fie caracterizat de o constanta in incercarile mele de a ma dezvolta.
Voi povesti saptamana prin ceva ce am simti, prin ceva ce am gandit si ce rezoneaza cu unele stari pe care le-am avut. Sper sa nu ajung sa scriu de fiecare data cate o poezie, caci voi fi nevoita sa schimb numele proiectului…

Voi incerca sa vorbesc mai putin prin cuvinte si mai mult prin sentimente, caci de multe ori ele sunt singurele ce raman.
Proiectul se numeste Pasaje din Viata si sper sa se deruleze pe parcursul intregului an.

In prima parte a acestui proiect voi alege cate un pasaj dintr-o carte pentru a descrie ce simt. Vor fi carti pe care le-am citit, pe care vreau sa le citesc sau pur si simplu ganduri adunate… 

Sper sa cititi de bine si sa fiti mai veseli, mai buni si mai luminosi in noul an!

Intre inima si minte

ce te faci cand mintea iti pune bete-n-roate in loc sa te ajute? cand simti ca ar trebui sa faci ceva si ratiunea iti dicteaza cu totul altceva.
se zice ca mintea e liniara. gandurile pot fi urmarite pana ajungi la un gand-sursa care le determina pe celelalte…lucru care necesita concentrare, timp si ceva incapatanare pentru a reusi.
se zice ca inima este multidimensionala. ea nu judeca numai pe baza faptelor din trecut, ci imbina sentimente din prezent si trecut…vede faptele si sentimentele in legatura cu fiecare fapt in parte sau toata laolalta, intr-o adevarata imbinare de sentimente.
ehh…ce te faci cand astea 2 se incapataneaza sa se certe? stai pe scaun si te batai non-stop luand drept etalon cand pe una cand pe alta si amani o reactie pana ajungi la o concluzie?…sau stai cuminte si le observi ce pe cele 2 (minte si inima) in plin exercitiu de convingere?
Orice ai face situatia tot ramane una generatoare de frustrari, stres inutil, decizii si planuri schimbate de zece ori pe zi si alte mici neplaceri…
In orice caz, listele cu argumente pro si contra, analiza comportamentului din trecut si incercarile de deductie logica a unui alt tipar pe viitor devin de-a dreptul inutile cand inima isi foloseste asul din maneca, acel sentiment care nu-ti da pace si te face cateodata atat de irational: dorul.
Si nu vorbesc aici de un dor din acela cumintel, linisit si sfios pe care abia il simti…no way! Daca tot scoatem armele la bataie sa aducem ce avem mai bun din tot arsenalul! Asa ca inima mea s-a decis ca ar fi timpul sa mai experimentez cate ceva, un dor nebun si care nu ti da pace nici cand dormi ar fi chiar perfect…
Asa ca ma inarmez si eu cu rabdare, cu ceva cantitati de ciocolata (da stiu ca ciocolata te agita si nu o sa ma ajute, dar macar are un gust superbun) si incerc sa fac haz de necaz…
Si ca sa va arat cam cat de rationala sunt zilele astea va invit sa va amuzati de finalul filmului Some like it Hot, cunoscut la noi sub denumirea de Unora le place jazz-ul…

P.S. mintea a inceput sa scoata si ea armele la inaintare…a inceput cu cinismul…sunt curioasa ce o sa mai nascoceasca in curand…

Stiu ca nu am mai scris de ceva timp, ok de saptmani…Au fost ceva chestii interesante pe care as fi putut sa le scriu si care v-ar fi facut sa zambiti, dar avand in vedere ca am ajuns sa am 3 joburi si sa plec de acasa de la 8 dimineata si sa ajung la 10 seara…Well, am o scuza ca nu am mai scris: I a busy girl!
Saptamana trecuta faceam naveta intre cele 2 joburi. Aveam de mers 2 statii cu 41 pe o caldura de 35 de grade pe putin. Vine 41, ma urc in fata ca intotdeauna si ma postez langa scari, incercand sa ma tin cu o mana de bara si cu cealalata sa imi fac aer cu evantaiul…
Bun. Langa mine erau vreo 2 fete tinerele, si vreo 3 doamne. In fata mea un baiat la vreo 18 ani dupa statura si voce. Termina conversatia la telefon, se uita in jos si se intoarce catre mine brusc, aplecandu-se ciudat spre mine ca si cum ar vrea sa isi pune capul pe umarul meu.
Prima oara am crezut ca se simte rau si nu zic nimic. Ma uitam cum continua sa se apropie de mine, cand, ma trezesc ca ma pupa pe brat. O data, de doua ori, de trei ori. Raman masca si zambesc, tragandu-mi bratul incet si cautand sa ma tin de altceva.
-Ce? Credeai ca o sa te musc? Nu te musc. Esti frumoasa!
Fiind si mai uimita incep sa il studiez: are undeva pe la 20 de ani, venea de la piata judecand dupa sacosa cu legume, era imbracat intr-o camasa alba cu carouri albastra si niste pantaloni simpli negri. Brunet,tuns scurt si cu cei mai albastri ochi pe care i-am vazut vreodata…
Realizez dupa felul molcom de a vorbi si dupa modul in care imi raspundea si privea ca sufera de retard mintal. Au toti aceeasi privire goala, animata cateodata de un gand si aceeasi inocenta pe care o vezi in privirea copiilor. Asta si era un copil mare ce imi spunea ca ma place si ca sunt frumoasa.
Nu mi-a mai facut nimeni un compliment atat de sincer. Numai copii vad altfel lucrurile si cei mai putin dotati in a mestesugi cuvintele, in a schimba realitatea si a o indulci.
Il cheama George si are cei mai albastri ochi pe care i-am vazut vreodata. Ca si cum marea si cerul s-au unit in privirea lui. Cum sa ii explici unui copil mare ca nu e politicos sa pupi oamenii pe brate in tramvai? Si nici nu poti sa ii pupi pe obraz cand nu se asteapta. Nu ai voie, cel putin dupa normele societatii asta pare ciudat. Pentru George asta parea perfect normal. Sa vada pe o fata, sa ii spuna ca o place, sa o pupe pe brat si pe urma pe obraz si sa o roage sa il mangaie.
Normal! El nu vedea nimic rau in asta. El face numai ce simte si spune ceea ce simte mai sincer decat orice indragostit…
Am simtit mila pentru el, dar m-am corectat repede. Ma bucuram ca am putut sa il fac zambind, invatandu-l cum sa pupe mana unei fete. Are un zambet atat de pur si ochii atat de caldurosi incat nu am putut sa ma supar pe el ca a avut imprudenta de a ma pupa.
A fost un pupic copilaresc pe obraz, asa ca-ntre prieteni…